Salinele din Ocna Sibiului sunt menţionate prima oară într-un document din anul 1222, în care se aprobă Cavalerilor Teutoni dreptul de a transporta cu scutire de taxă sarea extrasă din salinele numite Ocne (salisfodinas quae Akana vocantur) pe teritoriul secuilor şi a românilor. Cercetările arheologice însă au confirmat că mineritul de sare la Ocna Sibiului s-a practicat cu mult timp înainte, deja în epoca romanilor. Romanii au extras sarea din gropi asemănătoare unor fântâni, ale căror pereţi cu timpul s-au surpat, găurile s-au contopit alcătuind gropi unitare, de dimensiuni mari. În urma infiltrării apei subterane, acestea s-au umplut cu apă, şi astfel s-au format cele cincisprezece lacuri sărate din vecinătatea estică a Ocnei Sibiului. De la începutul secolului al XIX-lea şase dintre aceste lacuri se foloseau pentru baie: Lacul Roşu Extern şi Intern [Lacul Horea], Lacul Verde Extern şi Intern [Lacul Cloşca şi Lacul Crişan], lacul Thököly [Lacul Brâncoveanu], aflat în partea sudică faţă de acestea şi Lacul Dublu [Lacul Verde sau Lacul Poporului] situat în vecinătatea nord-vestică a celui din urmă. La început în lacuri s-au scăldat localnicii şi sibienii în zilele de sărbătoare sau de târg. În aceea perioadă scăldatul în apa sărată era un obicei nou, astfel bineînţeles nici înotul nu era foarte răspândit printre localnici. Primele cabine de baie construite în anii 1830 au vizat siguranţa, şi erau construite în aşa fel, încât apa să fie accesibilă chiar din cabină, pentru a evita accidentele. Persoanele mai îndrăzneţe s-au scăldat mai departe de mal, ţinându-se de frâghiile agăţate în diagonală deasupra lacului. În acea perioadă băile erau încă comune, bărbaţii, femeile şi copiii se scăldau împreună. După întocmirea primului regulament, apărut la mijlocul secolului, bărbaţii şi femeile au mers la scăldat conform unui orar prestabilit. Prima clădire destul de primitivă, care dovedeşte în acelaşi timp recunoşterea efectului curativ al apelor, a fost o clădire dotată cu vestiare pe malul Lacului Dublu, construită de funcţionarii fiscali pentru folosinţă proprie.
Analizele chimice au jucat un rol important în recunoaşterea oficială a băilor, dovedind în mod ştiinţific efectul curativ al apelor sărate de la Ocna Sibiului. Prima analiză de acest gen a fost efectuată în anul 1820 de renumitul medic transilvănean, Sámuel Pataki. Rezultatele au atras în anii următori tot mai multe persoane dornice să facă baie la lacurile din Ocna Sibiului. În ciuda acestui fapt până în anii 1830 nu au existat alte construcţii exceptând cele mai sus menţionate. Prima investiţie publică a fost efectuată în 1835, când contele Ferenc Nádasdy construieşte pe cheltuială proprie prima casă de baie comună aflată pe malul Lacului Roşu. În 1844 s-a efectuat o nouă analiză chimică, în urma căreia în 1846 s-a înfiinţat staţiunea balneară de la Ocna Sibiului. Din această perioadă provin primele descriei ale băilor Ocna Sibiului, redactate de medicul aşezării, Mózes Kósa. În cartea sa intitulată A vizaknai kamarai iblanyos sósforrások vegy- és gyógytani tekintetben összehasonlítva a külhon e nemű jeles sósforrásaival [Comparaţia izvoarelor sărate de la Ocna Sibiului cu cele din străinătate din punctul de vedere al compoziţiei chimice şi al efectului curativ], publicată în anul 1847 pe lângă prezentarea caracteristicilor chimice şi medicale, el se gândeşte şi la viitor, menţionând şi neajunsurile băilor din Ocna Sibiului, printre care lipsa unei clădiri de băi calde era cea mai stringentă. După repetate solicitări în anul 1856 a fost aprobată construirea unei clădiri de băi calde împreună cu un şir de cabine şi o alee acoperită. Începând cu acesta putem vorbi de folosirea sistematică şi formarea conştientă a staţiunii.
Concentraţia excesivă a sării în sol a îngreunat mult amenajarea parcului şi plantarea arborilor. După încercări repetate s-au pus totuşi bazele care a fost extins constant în deceniile următoare. În 1879 au avut loc noi transformări: s-a amenajat malul sud-estic al Lacului Verde, unde s-a construit aleea Áttekintő [Panoramă], de unde s-a putut vedea întreaga staţiune. Pe dealul din spatele aleii s-a ridicat o construcţie elegantă din lemn, asemănătore glorietelor caracteristice parcurilor istorice. În 1886 s-au prevăzut reamenajări de amploare. Proiectele au fost elaborate de inginerul Ernest Wohlfahrt, iar execuţia a început în mai 1887 sub conducerea antreprenorului Victor Borger. Salonul de cură (sala de aşteptare), respectiv sala de muzică (sală de conversaţie şi lectură) s-au construit conform proiectelor vizavi de băile calde. Dealul aflat în spatele lacurilor în direcţia sud-vest a fost încorporat treptat în parcul staţiunii. La început doar o alee mai lată comunica cu dealul respectiv, ulterior s-au construit în pădure tot mai multe cărări pentru plimbare. Staţiunea, din ce în ce mai populară la nivel naţional, era vizitată nu numai la sfârşit de săptămână şi cu ocazia sărbătorilor, ci şi în cursul săptămânii. În anul 1885 în apropierea băii s-a construit sala de aşteptare a gării. Odată cu începerea sezonului erau introduse curse de trenuri speciale din Sibiu, care erau pline până la refuz, astfel, conform relatărilor din aceea vreme, în zilele calde de vară călătorii puteau profita de o baie de aburi deja în tren.
La cumpăna dintre secolele XIX şi XX numărul crescător al vizitatorilor şi starea perimată a clădirii băilor calde a justificat extinderea şi renovarea complexă a staţiunii. Pentru remedierea situaţiei în 1901 inspectoratul băilor a elaborat un program detaliat, care includea o vilă nouă, o clădire a băilor calde, un salon de cură şi un coridor acoperit. Pentru proiectare s-au demarat negocieri cu arhitecţii Henrik Kotál şi Gusztáv Knötgen din Budapesta, însă colaborarea cu aceştia s-a întrerupt din motive necunoscute. În primăvara anului 1902 Ministerul Agriculturii l-a delegat pe Gusztáv Ladik la Ocna Sibiului pentru a stabili necesitatea investiţiilor planificate, şi în acelaşi timp pentru a întocmi un raport despre acestea. Această dispoziţie era motivată de o hotărâre generală a guvernului, care, drept urmare a popularităţii mari a băilor sărate din străinătate, avea scopul evaluării potenţialului celor din ţară. Pe lângă băile de la Ocna Sibiului au fost examinate şi băile de la Solivar de lângă Presov şi de la Ocna Mureşului, dar nici una nu dispunea de premisele naturale ale acesteia. În urma raportului favorabil s-a decis în mod oficial ca băile de la Ocna Sibiului să fie transformate într-o staţiune modernă.
În ianuarie 1904, ministrul ungar al Agriculturii a publicat un concurs de proiecte pentru realizarea următoarelor clădiri la Ocna Sibiului: clădire a băilor calde, salon de cură, hotel şi culoar acoperit pentru legarea celor trei clădiri. Finanţatorul a întocmit programul arhitectural în conformitate cu cerinţele băilor moderne. Clădirea băilor calde trebuia să aibă secţii distincte pentru bărbaţi şi femei cuprinzând: bazine cu apă rece şi apă caldă, spaţiu de odihnă, încăpere pentru masaj, aerosol, pedichiură, frizerie, cabinet pentru medicul balneolog, bazin cu nămol, baie în cadă, respectiv diferite anexe pentru personalul de deservire. Salonul de cură, care în această epocă a servit drept loc de distracţie pentru oaspeţi, a trebuit să cuprindă sală de dans, restaurant, cafenea, sală de muzică, sală de conversaţii, bibliotecă cu sală de lectură, respectiv o cameră pentru jocuri de cărţi. Au fost depuse în total unsprezece proiecte pentru concurs. Deoarece toate proiectele au depăşit suma impusă de 510.000 coroane, s-a decis ca premiul întâi să nu fie atribuit. Premiul al doilea a fost acordat proiectului arhitecţilor Zoltán Bálint şi Lajos Jámbor din Budapesta, cu menţiunea că în cazul în care sunt dispuşi să-şi refacă proiectul, vor obţine premiul întâi. Cei doi arhitecţi au acceptat oferta.
Arhitecţii, pe lângă arhitectura clădirilor, au realizat şi amenajarea interioară a complexului. Activitatea lor de acest gen nu este aşa de cunoscută, ca şi cariera lor de arhitecţi, totuşi din numeroasele comenzi de seamă, pe care le-au avut, putem deduce că făceau parte dintre arhitecţii de amenajări interioare de prim rang din Ungaria. În această postură s-au prezentat prima dată la expoziţia milenară. În 1900 ei au proiectat instalaţia pavilionului industriei metalurgice şi a pavilionului industriei casnice şi textile din cadrul Expoziţiei Mondiale de la Paris, respectiv interiorul sălii maghiare de la expoziţia de artă de la Veneţia din 1905. În cadrul acestei expoziţii a fost prezentat fotoliul lui Lajos Jámbor, al cărui tapet a fost proiectat de János Vaszary. Pe lângă aceste realizări au amenajat şi spaţii private, cum ar fi: vila lui György Zala, vila lui Miklós Ligeti de pe strada Stefánia, palatul Lederer (toate trei din Budapesta), castelul lui Elemér Bornemissza din Asuaju de Sus. În cazul clădirilor din Ocna Sibiului arhitecţii au proiectat mobilierul din salonul de cură şi din hotel. În salonul de cură au avut în vedere evidenţierea eleganţei, în conformitate cu aceasta au proiectat fotolii şi canapele din piele potrivite pentru cluburi. În cazul hotelului au preferat mobile cu volume şi suprafeţe mari, ale căror ornamente erau incrustaţiile închise din lemn.
În 22 iunie 1906 a sosit la Ocna Sibiului comisia de construcţie pentru o inspecţie la faţa locului cu scopul de a evalua caracteristicile geografice ale terenurilor din jurul lacurilor, respectiv de a iniţia consfătuiri în legătură cu asigurarea energiei electrice pentru băi. Cu această ocazie s-a stabilit data de începere a lucrărilor: 1 septembrie 1906. Practic însă această dată s-a amânat probabil până la începutul anului următor, deoarece în octombrie 1906 erau încă în toi licitaţiile pentru execuţia culoarului acoperit şi a lucrărilor de beton armat. Lucrările propriu-zise au debutat în primăvara anului 1907 şi au fost realizate de fraţii Grünwald din Budapesta, antreprenori importanţi ai vremii, iar lui János Incze şi asociatul din Oradea le-au fost încredinţate în principal lucrările de pietrărie, tinichigerie, zidărie şi de tâmplărie. Lucrările exterioare au fost terminate în 1910, cele interioare fiind finalizate până la deschiderea sezonul balnear din 1911. Odată terminate, băile noi nu aveau înfăţişarea unui complex clasicizant ca în proiectul predat la concurs, ci purtau amprenta stilistică a secessionului lechnerian, emanând atmosfera specifică a arhitecturii de la cumpăna secolelor XIX şi XX.
Complexul balnear se află în partea estică a aşezării. Clădirea băilor, aflată în vecinătatea străzii Băilor, este alcătuită din trei aripi. La sud de ea se află clădirea extinsă a salonului de cură cu planul pătrat, iar după aceasta urma clădirea hotelului cu mai multe etaje având planul dreptunghiular. Cele trei clădiri erau legate printr-un culoar acoperit, care, mulându-se de faţada salonului de cură aflat la mijloc, se termina la intrarea hotelului şi a băii calde.
Volumetria generală a băii calde este compusă din trei aripi, între care conexiunea se face prin coridorul din spatele faţadei principale. Faţada principală dă impresia unei faţade false, deoarece lungimea şi înălţimea acesteia sunt mai mari ca cele ale clădirii. Pornind de la marginea faţadei principale formele ferestrelor se schimbă treptat la fiecare segment de faţadă. La margini vedem ferestre dreptunghiulare cu colţuri rotunjite, acestea sunt urmate de câte o pereche de ferestre cu închidere semicirculară. Zona intrării este încununată de o impozantă fereastră de tip palmier. Suprafaţa soclului înalt este divizată de ferestre duble cu închidere semicirculară. Aceste ferestre, precum şi cele cu colţuri rotunjite sunt prezente pe toate laturile clădirii, nu numai pe faţada principală. Clădirea este marcată cu un coronament ondulat, de-a lungul căruia putem observa vrejuri mici, în formă de flori, modelate din tencuială. Dinspre strada Băilor sunt vizibile toate cele trei aripi ale clădirii şi cele două cupole ridicate deasupra aripii din mijloc. Între aceste aripi s-au amenajat curţi delimitate de un gard din fier forjat.
Salonul de cură este amplasat la sud-vest de clădirea băilor calde. Faţada principală spre lacuri este articulată de şirul de arcade decorate cu pilaştrii. Acestea odinioară făceau parte din culoarul acoperit, care lega cele trei clădiri. Zona plată a acoperişului a fost amenajată ca terasă, utilizată drept cafenea, de unde clienţii puteau vedea de la mesele lor grupurile de persoane care se distrau în lacuri. Volumetria clădirii este adiţională, aceasta observându-se în special la faţadele laterale ale salonului de cură. Pe faţada sudică se distinge – de la dreapta la stânga – prima arcadă păstrată din culoarul acoperit, urmată de o scară circulară, care urcă la terasa de pe acoperiş, apoi un rezalit de colţ. Faţada nord-vestică a salonului de cură este mai modestă, în spatele acesteia fiind înşirate anexele destinate personalului de deservire. Faţadele sunt articulate cu ferestre încheiate în semicerc, şi cu goluri în formă de inimă, care se pot observa pe faţada sălii de dans. Între golurile faţadelor şi de-a lungul coronametului ondulat au fost aplicate vrejuri stilizate din tencuială.
Hotelul de odinioară – dărâmat în 2003 – a fost ridicat la sud-vest de salonul de cură, la baza versantului dealului. Hotelul apare ca tip de clădire în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea împreună cu casa de baie. Datorită intensificării turismului acesta devenise la începutul secolului al XX-lea o clădire de sine stătătoare nelipsită din cadrul staţiunilor balneare. Hotelul proiectat pentru Ocna Sibiului a fost o clădire masivă, cu plan dreptunghiular. Au fost accentuate colţurile clădirii, precum şi axul median al faţadelor lungi, unde s-au construit balcoane diferite de celelalte şi acoperişuri pentru balcoane, cu coama teşită. Culoarul acoperit a fost adosat colţului vestic al clădirii în prelungirea acesteia, iar faţada sud-estică a hotelului a fost decorată la parter cu goluri asemănătoare arcadelor culoarului.
Clădirile de la Ocna Sibiului au un rol deosebit în istoria arhitecturii secesioniste din ţară, staţiunea fiind una dintre cele mai importante complexe balneare construite în acest stil din Transilvania. Construită între anii 1907–1910, în secolul XX a suferit modificări semnificative. A fost dărâmat culoar dintre clădiri, şirul de cabine dintre lacuri şi clădirea cu structura de bârne a salonului vechi de cură. Parcul cu grupurile decorative de flori exotice şi cu straturile de plante a fost schimbat treptat, optându-se pentru gazon. Ansamblul de clădiri a suferit cea mai mare pierdere în 2003 cu ocazia reabilitării, când clădirea hotelului a fost demolată din cauza stării avansate de degradare în care se afla.
Balteş, Simion, Ocna Sibiului, Bucureşti, 1986.
Gerle János–Kovács Attila–Makovecz Imre, A századforduló magyar építészete, Budapest, 1990.
Kósa László: Fürdőélet a Monarchiában. Budapest, 1999.
Nussbächer, Gernot–Pepene, Nicolae–Popovici, Bogdan-Florin–Nanu, Dan, Kreis Hermannstadt, Braşov, 2007.
Rigler Gusztáv, Erdély nevezetesebb fürdői 1902-ben, Budapest, 1903.
Savu, Popa, Ocna Sibiului – Un popas pe drumul sării, Sibiu, 2008.
Ştefănuţ, Ada, Arta 1900 în România, Bucureşti, 2008.
